Evolutia bolii
"22 DE ANI DE VIATA... 100 DE ANI DE DURERE"
Asta sunt eu acum. Boala si durerea mea au inceput in 2008, adica in alt veac.
Asteptam BAC-ul, aveam emotii dar "eram" tanara. M-am trezit cu o durere in piept. N-a contat, aveam emotii pentru examen, mi-am zis. Durerea nu a cedat.Am mers la medic, desi mi-e teama de ace.
Inevitabil am ajuns la analize si deci... la ace.
Verdictul: infectie destul de grava; si mergi domnisoara, matale, la Institutul Matei Bals Bucuresti.
O clipa mi-a stat inima in loc, mintea imi spunea sa fug, ce sa caut eu in spital, sunt sanatoasa, nu am nimic, doar o mica durere in piept care aproape disparuse. Mama nu a fost de acord, trebuia sa merg si gata.
Am mers, am infruntat medici tacuti si incruntati, aparate ciudate si... alte ace.
Verdictul: BOALA HODGKIN.
CE ESTE? CE AM EU? URMEAZA ALTE ACE?
Nu am avut curajul sa intreb figurile grave ale medicilor, mi-era teama sa nu par proasta.Am aflat.
A urmat Institutul Fundeni - Oncologie - Hematologie si... alte ace, mult mai rele mult mai multe; si a venit durerea citostaticelor. Ma credeti sau nu dar perioada examenelor de BAC a fost cea mai fericita perioada. Nu-mi doream sa se termine.Nu ma durea nimic si, important, nu ma intepa nimeni. Eram sanatoasa, eram la examen, urma facultatea, urma viata mea. Dar s-a terminat si BAC-ul.
Am urmat zile de citostatice si punctii medulare, din doua in doua saptamani, din iunie 2008 pana in iunie 2009. Au fost ace si durere fara speranta. Au fost medici tacuti si incruntati si mii de intrebari mute pentru ei. Imi era frica. Intr-o noapte n-am mai putut dormi singura. M-am dus in camera fratelui meu si m-am cuibarit langa el. S-a trezit si m-a intrebat ce e cu mine. I-am spus ca mi-e frica. Frica de tot si de toate. A trecut si asta. A venit vremea in care ma gandeam ca nu-mi mai trebuie si nu mai vreau durerea fara sfarsit. Nu mai aveam par demult, eram obosita mereu si ma durea tot corpul. Eram batrana. Norocul meu a fost o emisiune vizionata de medicul meu de familie. O clinica din Istanbul, Anadolu Medical Center, si o posibilitate de tratament cu celule stem.
Am avut curajul sa-i spun medicului meu ca nu mai vreau durere fara speranta.
Mi-a promis ca asa va fi.
Am fost acolo, asa este, mi-au dat o sansa la viata. Acum astept perioada necesara pentru transplantul cu celule stem, dupa tratamentul de echilibrare efectuat la clinica.
Traiesc din nou si nu mai vreau durere. Ei ma pot vindeca.
Aceasta este povestea mea.
- "Sufletul salveaza trupul.
- Un suflet sanatos sustine si salveaza un corp bolnav.
- Noi numim acest truism vechi: SPERANTA."